Primele persoane pe care le cunoaştem sunt: mama lui Robert şi fratele său mai mic, Andrei, care suferă de Sindromul Down. Mai apoi intră tatăl şi într-un final, apare şi Robert timid şi îmbujorat. Prima noastră reacţie: Ce frumos eşti! L-am îmbraţişat, însă am fost iniţial reţinute în a vorbi cu el, deoarece a fost primul contact cu o persoană care suferă de hipoacuzie neurosenzorială bilaterală.
Primul lucru pe care l-am observat la Robert este acela că, are un zâmbet care, încă, nu ascunde o durere, este încă un copil şi nu conştientizează faptul că boala cu care a fost diagnosticat ar putea să îi afecteze întreaga viaţă. Ne-a emoţionat această întâlnire, cu atât mai mult cu cât am încercat să comunicăm cu el, să legăm o prietenie, să îl determinăm să ne vorbească.
Pentru început ne-am prezentat părinţilor, le-am detaliat obiectivele noastre în raport cu Robert, iar aceştia ne-au spus care sunt speranţele lor. Am primit informaţii exacte cu privire la analizele făcute, la diagnosticul primit şi chiar la modul în care se comportă Robert în viaţa de zi cu zi, chiar dacă suferă de această boală. Atunci am înţeles că Robert este un copil căruia îi place să se bucure de copilărie, însă nu o poate face pe deplin, deoarece are o anume reticenţă în a socializa cu cei din jur şi acest lucru se datorează faptului că, nu îi poate auzi (decât dacă i se vorbeşte extrem de tare) şi totodată nu le poate comunica clar ceea ce gândeşte. Cu această reţinere ne-am confruntat şi noi, timp de o ora am primit doar zâmbete din partea lui, însă cu multe eforturi şi cu multe trucuri l-am determinat să ne spună numele său: Robert. A primit multe aplauze din partea noastră.
Apoi, cu un joc pentru copii, l-am convins să ne spună şi cifrele până la 5 şi să ne promită că ne vom întâlni cu el cât de curând.
Părinţii lui Robert ne-au transmis că vor să facă tot ce este posibil pentru ca viaţa băieţelului lor să nu fie afectată de această boală. Cu lacrimi în ochi, mama ne-a mărturisit că ar vrea măcar ca Robert să audă când se apropie o maşină de el, să se poată feri şi astfel să se poată bucura cât mai mult de el. De asemenea, ne-au povestit cât de greu le este să îşi câştige existenţa, fiind o familie formată din 7 membri, dintre care tatăl lucrează ocazional, iar mama este asistent maternal pentru copilul ce suferă de Sindromul Down. Toate acestea ne-au motivat şi mai mult să îi sprijinim.
La final am făcut şi câteva poze.
